Cata luciditate, atata drama

Simt un fior rece ce-mi strabate sinapsele neuronilor prinsi intr-un prezent nedefinit. E o senzatie acuta de singuratate ce tinde sa se accentueze simtitor dintr-o clipa in alta. Pleoapele mi se inchid usor indemnandu-ma la visare, eul vrea sa se apere. Prea tarziu... Starea continua sa se adanceasca, gandurile ma inunda si zambetul dispare cu totul. Ochii se deschid, dar vad totul in nuante de gri. Lumea e incetosata si prinsa intr-o panza de paianjen, iar fiecare individ lupta sa iasa din starea de pasivitate. Pe chip mi se citeste doar dezamagirea...
Mi-e dor!
Mi-e dor de ceva ce n-am trait niciodata, dar de care stiu ca am nevoie pentru a putea supravietui. Am obosit sa ma joc cu mastile oamenilor! Iar starea asta e cu atat mai accentuata cu cat devin mai lucida de propria-mi existenta! Sunt un om prins...incerc sa ma desprind, dar inca nu am aripile suficient de puternice pentru a reusi.

Deocamdata, inca ma resemnez si continui sirul. Zambesc si devin nepasatoare la tot ceea ce m-ar putea afecta. Ma pun pe mine mai presus de ceilalti si imi dezvolt individualitatea. Vreau sa cred ca sunt o parte din ,,coloana vertebrala'' a celorlalti. Sunt egoista, admit asta, dar imi cunoscut trairile si stiu ce-mi lipseste.

,,Cata luciditate, atata drama si deci...atata existenta''-C. Petrescu